marți, 24 august 2010

vineri, 6 august 2010

Un miracol .... Matei Alexandru

Un miracol ... Matei Alexandru, copilul nostru. Un miracol ca respira, un miracol ca traieste, un miracol ca e sanatos, un miracol pe care ni l-a trimis Dumnezeu. De ce? Poate pentru ca Matei si-a dorit enorm de mult sa se intoarca ca Galati sanatos, poate pentru ca Matei este un luptator, este puternic cum n-am mai vazut, are o vitalitate extrordinara. Poate pentru ca noua, parintilor, si voua, prietenii nostri, ne-au fost ascultate rugaciunile. Nu stiu de ce. Stiu doar ca atunci cand viata lui Matei atarna de un fir de ata, cineva acolo sus Il Iubeste si nu doar atat, ci chiar i-a aratat ca se poate. Matei ne zambeste astazi si ne imbratiseaza in fiecare seara inainte de culcare, doar pentru ca Cineva Acolo Sus a avut grija de el. Iti multumim din inima, Doamne, pentru cel mai frumos dar din cate pot exista pe Pamant.
In urma cu ceva vreme, in luna martie, dupa o sapamana in care Matei a suprevietuit celor doua operatii extrem de periculoase si riscante, timp in care a facut doua infuzii cu limfocite de la mama ca fiind singura terapie existenta impotriva virusului, au inceput sa se vada si primele semne bune in sensul ca virusul incepea sa scada.
Dar in continuare avea febra mare si trebuia sa treaca timpul fara sa intervina nimic in plus, ca sa se vindece de dupa cele doua operatii.
In ziua de 3 aprilie am iesit de pe Reanimare si ne-au transferat provizoriu pe sectia de chirurgie. Cat timp a stat in reanimare, mai bine de 2 saptamani, am trecut prin momente de care n-am vrea sa ne mai aducem aminte vreodata. In clipa in care am aflat ca ceea ce provocase perforatia intestinului era limfom si cand am citit (asa cum stiam noi la vremea aceea din informatiile care ni se dadeau) am simtit ca imi pierd mintile. Sa-ti privesti propriul copil si sa realizezi ca sansele ca el sa traiasca practic erau inexistente te face sa constientizezi cat de neinsemnat esti, cat de neputincios esti, tu ca parinte. Sa nu fii in stare sa-ti ajuti copilul, sa-ti salvezi copilul este poate, cel mai cumplit sentiment din cate exista.
Dar, cu toate acestea am mers mai departe, am stat alaturi de Matei si ii repetam intr-una sa lupte el cu virusul, sa nu renunte, caci toata lumea il asteapta la Galati, caci eu n-am de gand sa plec de aici fara el. Tot timpul ii sopteam la ureche sa fie puternic, sa reziste si sa lupte. Mi-au trecut prin cap ganduri dintre cele mai negre, ganduri care nu-mi dadeau pace, ganduri pe care nu le puteam alunga. Simpla idee ca ne-am fi putut intoarce acasa fara Matei, era un cosmar.
Am refuzat sa cred ca asa ceva se poate intampla. In fiecare clipa mi-am spus ca daca are o sansa, cat de mica, atunci aia va fi sansa lui.
In ziua aceea de miercuri cand am fost sunati si anuntati ca Matei avusese o hemoragie si trebuia operat din nou, cand am ajuns la spital, ne-au dus imediat in blocul operator unde am stat de vorba cu chirurgul si anestezistul. Desi acestia incercau sa ne explice si sa ne faca sa acceptam realitatea ca era foarte posibil ca Matei sa nu supravietuisca interventiei, in timp de oamenii aia vorbeau cu noi, eu, practic, parca nici nu ii auzeam. Ma gandeam la Matei, ca undeva, dincolo de usa aia, era el pe o masa de operatie, asteptand o minune. Iar chirurgul tot incerca sa se asigure ca am inteles tot ce ni se spusese, iar apoi i-am zis, "domnule, dumneavoastra operati-l, ca Matei va rezista, sunt convins de asta, pentru ca este puternic".
Cand m-au rugat sa semnez consensul, Mioara m-a oprit si m-a rugat s-o las pe ea sa semneze pentru ca ulterior sa aflu ca o facuse din superstitie, caci tot ea semnase consensul si la prima interventie si iesise bine.
Insa, cand am iesit din acea camera s-a intamplat un lucru pe care nu-l voi uita toata viata. Atunci am realizat ca dincolo de usa aia era Matei si ca era foarte posibil sa nu-l mai vad vreodata in viata, iar atunci mi-am spus ca nu pot iesi de acolo fara sa incerc sa ajung la el. Si am cerut permisiunea unei asistente daca il pot vedea pe Matei caci, in mintea mea, mi-a trecut gandul ca nu se poate ca Matei sa plece din lumea asta fara sa-mi iau ramas bun de la ingerasul nostru. Si am insistat chiar sa-l vad, insa nu mi-au dat voie sub nici o forma. Abia atunci am stiut ca daca asa ceva n-a fost posibil, atunci Matei va trai si ne vom revedea cu bine. Si asa a fost.
Pe data de 3 aprilie ne-au transferat temporar pe chirurgie pentru ca mai apoi sa fim mutati pe hemato-oncologie.
Noaptea de Inviere am petrecut-o atat la spital, alaturi de Matei, cat si la catedrala Sf. Petru de la Vatican. In acea noapte m-a sunat Mioara sa-mi spuna ca Matei sangereaza din nou, de data asta facea pipi cu sange. M-am intors la spital unde doctorii chemasera in radiolog pentru a face o radiografie, caci Matei avea montat un cateter in vezica urinara si incercau sa-si dea seama care este cauza sangerarii. Din fericire, tot in aceeasi noapte, rezultatele au iesit bune, adica nu erau probleme, ci era posibil sa fie din cauza acelui cateter. Stateam si ma gandeam atunci ca tot inainte de Pasti, in Saptamana Mare, in anul 2007, ne-a fost data vestea groaznica a bolii cu care se nascuse Matei. Dar iata ca, de data asta, Noaptea de Inviere, ne-a adus vesti bune.
In zilele care au urmat, ne-au mutat intr-un salon cu un singur pat, data fiid starea foarte grava in care se gasea Matei la acea vreme. Zilele care treceau erau cruciale pentru viata lui Matei. Operatiile pe care le suferise se vindecau bine. Era vizitat periodic de chirurg, iar cei de pe oncologie au dat dovada de un profesionalism rar intalnit.
Dar sa va spun cate ceva despre sectia de oncologie a Spitalului de Pediatrie "Bambino Gesu'" din Roma. Cand afli ca vei fi transferat pe o astfel de sectie, automat gandul iti zboara catre acei copii, acele suflete nevinovate despre care auzi la televizor in Romania. Din fericire, ceea ce mi-a fost dat sa intalnesc aici nu se poate compara cu nimic. Dotarile acestei sectii, oamenii de aici, personalul medical, doctorii, pana si ceilalti pacienti, cu totii au fost extraordinari.
Timp de cateva saptamani, Matei nu s-a putut misca din pat de slabit ce era. Iar cand a inceput sa mai prinda puteri, nu se putea tine pe picioare. Ceea ce iti inspira o astfel de sectie atunci cand te afli acolo este, poate, cel mai de pret lucru care poate exista in acele conditii, si anume "increderea" si "sansa la o viata normala". Aici, acesti copii chiar au o sansa.
Cu toate ca citisem destul de mult despre limfom, si deja incepusem sa acceptam realitatea ca nu-l puteam ajuta cu nimic pe Matei, decat sa-i fim alaturi, abia in clipa cand o doamna doctor m-a sfatuit sa citesc nu despre limfomul in general, clasic, ci despre limfomul provocat de EBV post transplant, abia atunci am inceput sa sper. Abia atunci am realizat ca, daca terapia cu limfocite da roade, Matei ar putea fi vindecat.
Timpul trecea, iar Matei facuse deja doua infuzii cu limfocite. Eu tot insistam pe langa profesorul Locatelli, iar acesta incerca sa-mi spuna sa am rabdare, caci alta terapie nu exista si ca nu avem altceva de facut decat sa asteptam ca limfocitele infuzate sa lucreze. Numarul "copiilor" de virus scazusera foarte mult, ajunsesera pe la 30.000, insa o alte veste ne ingrijora. Doctorii observasera la Matei o tuse cam anormala si au suspectat ca limfomul s-ar fi putut extinde si la plaman. Pentru asta au facut o radiografie si un tomograf care au scos la iveala faptul ca la plamanul stang Matei avea 2 leziuni ce pareau a fi in legatura cu virusul si cu limfomul. Atunci au trebuit sa-i faca o punctie in plaman, i-au bagat un ac foarte subtire pana in plamanul stang, totul computerizat, pentru a preleva probe. Dupa circa o saptamana s-a confirmat suspiciunea doctorilor: limfomul si virusul avansau. Si intr-adevar la un alt dozaj al viruslui a reiesit ca acesta crescuse din nou la 300.000 de "copii".
In acel moment, s-a decis cu orice risc, sa se faca si a treia infuzie de limfocite. Dupa aceasta, la circa o saptamana si jumatate, Matei a facut din nou un tomograf si, pentru prima data, profesorul Locatelli, seful sectiei de hemato-oncologie, a venit in camera lui Matei si ne-a spus ca in urma tomografului s-a vazut ca limfomul din abdomen s-a redus considerabil, iar la plaman au ramas cateva mici leziuni care nu ridica probleme si ca "abia acum putem afirma ca Matei poate fi vindecat complet si definitiv". In acel moment, nu am stiu ce sa cred. Ne-am bucurat normal, insa stiam ca mai erau multe de facut.
Inca de la acel moment s-a pus problema sa putem pleca acasa, chiar si cu pungutele pe care le avea Matei in urma operatiilor suferite, insa, din motive pe care nu le cunosc, s-a amanat aceasta plecare, pana cand au decis sa ne transfere inapoi pe chirurgie pentru ca Matei sa faca operatie de inchidere a intestinului. Aceasta sectie are pus la punct un program numit "terapie la domiciliu" care permite pacientului sa mearga acasa o perioada de timp, in primul rand pentru a iesi din acel mediu, caci pentru psihicul unui copil, dar si al unui parinte, un astfel de lucru este ca o gura de oxigen. Iar in cadrul acestui program copilul sta acasa si este monitorizat de un doctor si cateva asisente care vin zilnic atat pentru tratament, cat si pentru recoltare de sange sau alte lucruri. La noi nu a mai fost cazul.
Dupa cea de-a treia infuzie, de la 300.000 "copii", virusul a scazut la 32.000, apoi la 12.000, la 3000, de la o saptamana la alta. Insa la un moment dat, de la 3000 crescuse la 8000 si deja mi-am zis ca asa ceva nu se poate. Nu din nou. Insa, in urmatoarea saptamana, virusul a devenit negativ si, pentru prima data, dupa mult timp, am simtit ca traiesc din nou.
Apoi, Matei a facut si a patra infuzie de limfocite si dupa cateva zile am fost transferati la chirurgie unde pe data de 1 iunie Matei a intrat din nou in operatie, dar de data aceasta pentru a i se pune intestinul la loc. Operatie a durat cam 2 ore, iar la finalul ei, chirurgul ne-a spus ca la abdomen, unde avusese la inceput limfomul, s-ar mai observa urme fine de tesut (nu se stia de ce natura) si de aceea au prelevat probe pentru analize. Dupa operatie, Matei isi revenea incet-incet. Treptat a inceput sa manance din nou, dupa aproape 3 luni de mancare artificiala.
Pe data de 9 iunie au sosit rezultatele de la histopatologie care au confirmat ca ceea ce se mai gasea acolo in abdomen nu erau decat resturi necrozate din ceea ce fusese candva, deci Matei nu mai avea nimic la burtica. Tot in aceeasi zi, profesorul Locatelli ne-a dat vestea ca vom fi externati si ca, de acum inainte, cel putin 4 luni de zile, trebuie sa venim la controale pe day-hospital. De asemenea, ni s-a spus ca problema limfomului s-a rezolvat si ca pe viitor acesta nu poate recidiva, iar virusul va fi tinut sub control de sistemul imunitar al lui Matei.
Asadar, pe data de 9 iunie am iesit din spital. Ulterior, pe 18 iunie parca Matei a mai facut inca o infuzie de limfocite (a cincea), totul decurgand normal. Ca o ironie a sortii, pe data de 9 ianurie a inceput cosmarul, iar pe 9 iunie s-a terminat cu bine.
De atunci, mergem la controale o data pe saptamana sau cand ne programeaza doctorul. Analizele sunt bune, MATEI ESTE BINE.
Cat de mult am sperat la aceste clipe si iata ca Doamne Doamne a mai infaptuit un miracol. Iti multumim. Va multumim si voua, tuturor celor care stim ca v-ati rugat pentru ingerasul nostru, tuturor celor care, desi nu ne cunoastem, ati scris un gand bun care ne-a mers la suflet de fiecare data. Va iubim.

sâmbătă, 26 iunie 2010